În singurătate

Iubesc cu ardoare singurătatea.
În mijlocul ei, simt picurii de liniște
Ce se preling de pe tavanul alb
Al odăii în care m-am refugiat.
Departe de vuietul lumii,
Aici, găsesc adevărata pace,
Pe care o absorb cu nesaț,
Ca apa de izvor
După o zi toridă de vară.

Singurătatea e prietenul meu de nădejde,
În care mă regăsesc pe mine însumi
Și gîndurile-mi sunt mai clare,
Ca zborul unei păsări solitare,
Iar timpul se scurge mai domol,
Din lene sau din respect
Pentru fiul rătăcitor al lumii.

Singurătatea e calea inițiatică
De a-l simți pe cel Nevăzut,
Care mă cheamă șoptind
Cu simboluri mistice, neînțelese,
Presărate cu semințele iubirii eterne.

O, dulce singurătate...