Adevărata iubire

Cîndva, te-am iubit în tăcere,
Cu inima-nvăluită în durere.
Fiecare clipă, departe de tine,
Îl trăiam cu chin, printre suspine.

Altuia îi aparțineai. Cu dăruire,
Precum soarele își urmează a sa menire,
Revărsînd în lume razele sale,
Așa și tu scuturai ale iubirii petale.

Atîtea iluzii făcusem și încă fac,
Retras în singurătate, în al meu iatac.
Cîteodată, lacrimi pe obrazii-mi curg,
Cînd privesc departe în amurg

Și îmi pare că te văd pășind ușor,
Cu un zîmbet tainic și fermecător...
Dar nu! O simplă fantasmă ești
Și doar luceferii cerești

Semne îmi trimit din depărtare
Ca să fiu părtaș la o taină mare -
„Sus și Jos, e veșnică Iubire
Imaculată și plină de dăruire,

Sădită în inima ta voalată
De vîltoarea lumii maculate.
Regăsește-o, ca pe-o scumpă comoară,
Simțind o renaștere-nterioară.”

O taină

O taină neștiută și nespusă
Stăpînește sufletul meu,
A cărei profunzime o cunoaște
Doar unicul Dumnezeu.

O taină care crește precum fătul
În pîntecele mamei grijulie.
Și cînd ivi-se-va sorocul -
Doar o singură ființă o să știe

A sa semnificație măreață
Care, precum valurile mării,
Distrugătoare de castele de nisip,
Va schimba inima nepăsării.

Dorință și speranță

De-aș avea o baghetă magică,
Mi-aș împlini o singură dorință -
Punctul de pornire al timpului
L-aș fixa în ziua cînd te-am cunoscut -
Zîmbitoare și plină de viață!
N-aș pierde nici o clipă
Ca să fiu mereu cu tine,
Căci, știu, că suntem predestinați
A trăi împreună,
Precum doi arbori
Avînd o singură rădăcină.

Atît de departe ești de mine...
Dar o lumină de speranță
Mă întîmpină mereu
Că, dacă nu în această viață,
Măcar în următoarea,
Sufletele noastre se vor regăsi
Pentru totdeauna...

Lupta

Ramuri de spini mă înconjoară
Din toate părțile, fără șovăire,
Încercînd să acopere
Singura licărire de lumină
Ce se întrezărește ca o chemare.
Eu-l meu luptă, cu înfrigurare,
Și o  oboseală, abia perceptibilă,
Își pune pecetea peste mădularele sale...
Și totuși Chemarea mă îndeamnă:
„Nu renunța și înoată către mine!”.
Lacrimi multe mă podidesc
Și depun eforturi titanice
Ca să scap din cîmpul de bătaie
Ale celor două tunuri ale Iluziei.
Și totuși lupt...

Testament

De voi muri
Aș vrea ca ochii mei să privească,
Cu dor,
Cel din urmă cer,
Al zilei și al nopții.
De moarte nu mă tem
Ci doar de faptul dureros
De a nu fi trăit
O viață împlinită,
Urmînd destinul proscris.
Trupul meu neînsuflețit
Să cadă pradă focului,
Ca puțina cenușă
Să fie spulberat
Între patru zări ale lumii.
În trecerea timpului,
Voi, oamenii, mă veți uita,
Dar, fără să știți,
Umbra mea va săruta
Pămîntul încă... 

Sub cerul singurătății

   Împinzînd cenușa nopții,
Atîtea stele nestemate,
Ca mărgăritare scumpe -
În unghere-ndepărtate

Își duc veacul în tăcere.
Și doar fire de lumină
Spulberă mereu în spațiu
Într-o armonie lină.

Tot privindu-le cu drag
Simt apropierea vie,
Ce mă atrag neîncetat
Să mă-nalț spre veșnicie.

Tremurînd în întuneric
Vieții lor glas vor să-și deie -
Cu erupții de iubire,
De o gingașă femeie,

Ce singurătatea-mi umple.
Al meu suflet, fără frică,
Ascultînd subtile-i șoapte,
Din ruine se ridică

Cu aripile astrale
Ce tot crește... Se avîntă...
Și-napoi nu mai privește,
Îmbrățișînd o pace-adîncă.

Fii a mea

   Cu fiecare clipă care trece,
În sufletu-mi se-nalță o fericire.
Singur, nu știu ce se petrece
Cu năvalnica mea fire

   Ce absoarbe cu nesaț a lumii nimb
De-o intensitate astrală.
Pășind peste nemilosul timp,
Scrutez viitorul cu sfială...

   Deodată, apăru în cale-mi Ea,
Atît de gingașă și nevinovată!
Radiant, focul vieții scînteia
În privirea-i neuitată.

   Un zîmbet se ivi ca o lumină -
Făptura-i mlădioasă-nvăluind.
O pace și liniște deplină
Simțeam din ființa-i radiind.

   Îmi șopti cuvinte neînțelese,
Cu boabe de iubire presărate.
O, înger, cu gene lungi și dese,
Fii a mea - o eternitate!

Iluzii

Ca o frunză sunt purtat
Pe valurile timpului.
Gînduri mii năvălesc
Precum roiuri de viespi supărătoare
Și mă înțeabă cu dulci
Iluzii înțepătoare...
Nimic nu mă încîntă,
Nimic nu mă atrage
În acest uriaș furnicar,
Înglodat într-o mocirlă
A egoismului inutil.
Totul, prin fața ochilor mei
Trec ca dunele pustiului
Și, în zadar, mai sper
Că se mai poate schimba ceva...
Dar o șoaptă îmi străbate corpul,
Ca un curent în mișcare,
Producînd ecouri mii:
„Nu dispera, nu dispera...”