Sub cerul singurătății

   Împinzînd cenușa nopții,
Atîtea stele nestemate,
Ca mărgăritare scumpe -
În unghere-ndepărtate

Își duc veacul în tăcere.
Și doar fire de lumină
Spulberă mereu în spațiu
Într-o armonie lină.

Tot privindu-le cu drag
Simt apropierea vie,
Ce mă atrag neîncetat
Să mă-nalț spre veșnicie.

Tremurînd în întuneric
Vieții lor glas vor să-și deie -
Cu erupții de iubire,
De o gingașă femeie,

Ce singurătatea-mi umple.
Al meu suflet, fără frică,
Ascultînd subtile-i șoapte,
Din ruine se ridică

Cu aripile astrale
Ce tot crește... Se avîntă...
Și-napoi nu mai privește,
Îmbrățișînd o pace-adîncă.