Renaștere

   Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Nu-nțelegeam această lume,
Mintea mea fiind scufundată
Într-un haos total...

   O profundă iritare veninoasă
Mă cuprindea.
Mereu vociferînd,
Învinuind, pe nedrept, pe oricine -
Eram un neom.

   În propria mea ființă
Se dezlănțuise
Un adevărat infern febril
Ce acapara cu tentaculele sale
Florile albe ale sufletului meu.

   Mai mult un mort fără simțiri fiind,
Mergînd pe-al Damascului drum,
Pe neașteptate,
M-a lovit eterna Lumină.
Însetat, sorbeam lacom
Intensitatea ei aureolică,
Scufunzîndu-mă într-o purificare
Caldă și divină.

    Ca Pasărea Phoenix,
Am renăscut din cenușa
Marilor Ispite
Ce tineau înlănțuită
Ființa-mi cu lăcăți nevăzute.
Cu lacrimi în ochi,
Simțeam Infinitul necuprins,
Îmbrățisîndu-mă cu o pace adîncă.

Scrisoare din Infern

   Atît de departe, iubito, ești de mine!
Și-un dor nestins arde-n sufletul meu.
În fiecare nopate mă rog la Dumnezeu
Ca ziua revederii mai repede să vină.

  Nici nu știi, ce chinuri trebuie să îndur
În fortăreața morții, fiind nevinovat...
Mișeii vor să mă facă nebun de legat,
Dar nu mă las cu una, cu două, eu îți jur!

  Singur-amintire ce îmi dă puteri
Să uit de greutățile mereu istovitoare,
Este a ta poză - zeiță din prea-naltul cer
Tu pari, radiind de-o fericire mare.

  De multe ori privind-o, în clipa cea mai grea,
Simt ca și cum ai fi prezentă lîngă mine.
O dulce speranță strecori în inima mea,
Că, cîndva, răzbate-voi ușor spre lumină...

Cît de mult-aș vrea să fim iar împreună
În scumpa noastră casă, strînși îmbrătișați!
Ori o noapte-ntreagă spre cerul cel cu lună
Să privim, de-atîta frumusețe încîntați.

  Cîte-odată, dragă, cu ochii stînd închiși,
Visez toată viața noastră fericită -
Cu copii în brațe, grădina cu iriși,
Din plin avînd parte de o bătrînețe liniștită.

  Dar gîndurile negre mintea mea inundă,
Mereu renăscute din realitatea dură.
Cît o să mai poată sufletu-mi s-o-ndure,
Trăind în cămăruța ferecată, scundă?

  Să nu plîngi, iubito, dacă voi muri,
Căci nedespărtiți vom fi în nemurire.
Iar a mea cenușă, pe-a vîntului plutire,
Nedreptatea-mi crudă lumii va vesti!

Flori de cireș

   Se scutur florile albe de cireș -
Pămăntul îmbrăcînd ca pe-o mireasă.
Și se scutur ele-atît de des
Într-o legănare somnoroasă.

   Singur, printre copacii ce par goi,
Lipsiți de-a lor podoabă imaculată.
Plimbîndu-mă, îmi amintesc de noi -
O clipă, de veșnicia suspendată.

   Al tău chip îmi pare, mai mereu,
Învăluit într-o edenică aură.
Și eu, șiret, precum un mistic zeu,
Îți savuram mierea de pe gură...

   Cît aș vrea să fii tu lîngă mine,
Să ne topim în ninsoarea dulce!
S-absorb din ochi privirea ta divină
Și capul tău pe pieptu-mi să se culce.

   Dar nu apari, iubito, c-ai plecat...
Și-n suflet o tristețe infinită
Tot crește, ca-un amurg, neîncetat,
Peste viața mea nenorocită.

Mărturisirea unui mut

   O liniște surdă mă înconjoară
În singurătate-adîncă și-amară.
O tristețe neînchipuită
În sufletu-mi s-a strecurat,
Ca boală, de nevindecat,
Măcinînd substanța-i obosită.

   Îmi vine să sparg tăcerea moartă
Uitînd că sunt nepăstuit de soartă -
Nu pot să vorbesc fiind un mut.
Cu greu mă resemnez cu-această stare
Și-amarnic sufletul mă doare...
Ce dar prețios am pierdut!

   Grele lacrimi cad mereu,
Gîndîndu-mă la destinul meu.
Nu m-a-nțeles nimeni niciodată,
Căci ca o piatră m-au ignorat
Zi de zi, intenționat,
Parcă cu-o ură neîmpăcată.

   Adeseori, tot mă gîndesc:
„De ce pe lume mai trăiesc?”
Ai mei demult sunt în pămînt.
Și-alături cu-ale mele mîini,
Lucrînd zile, săptîmini,
Să-mi sap propriul mormînt.

  Poate, cîndva, în veacuri noi,
C-un soare darnic, sfințit de ploi,
Din oasele-mi va răsări,
O floare rară, nemaivăzută,
La fel ca mine, tot tăcută -
Simbol al mele dureri va fi!