Flori de cireș

   Se scutur florile albe de cireș -
Pămăntul îmbrăcînd ca pe-o mireasă.
Și se scutur ele-atît de des
Într-o legănare somnoroasă.

   Singur, printre copacii ce par goi,
Lipsiți de-a lor podoabă imaculată.
Plimbîndu-mă, îmi amintesc de noi -
O clipă, de veșnicia suspendată.

   Al tău chip îmi pare, mai mereu,
Învăluit într-o edenică aură.
Și eu, șiret, precum un mistic zeu,
Îți savuram mierea de pe gură...

   Cît aș vrea să fii tu lîngă mine,
Să ne topim în ninsoarea dulce!
S-absorb din ochi privirea ta divină
Și capul tău pe pieptu-mi să se culce.

   Dar nu apari, iubito, c-ai plecat...
Și-n suflet o tristețe infinită
Tot crește, ca-un amurg, neîncetat,
Peste viața mea nenorocită.