Mărturisirea unui mut

   O liniște surdă mă înconjoară
În singurătate-adîncă și-amară.
O tristețe neînchipuită
În sufletu-mi s-a strecurat,
Ca boală, de nevindecat,
Măcinînd substanța-i obosită.

   Îmi vine să sparg tăcerea moartă
Uitînd că sunt nepăstuit de soartă -
Nu pot să vorbesc fiind un mut.
Cu greu mă resemnez cu-această stare
Și-amarnic sufletul mă doare...
Ce dar prețios am pierdut!

   Grele lacrimi cad mereu,
Gîndîndu-mă la destinul meu.
Nu m-a-nțeles nimeni niciodată,
Căci ca o piatră m-au ignorat
Zi de zi, intenționat,
Parcă cu-o ură neîmpăcată.

   Adeseori, tot mă gîndesc:
„De ce pe lume mai trăiesc?”
Ai mei demult sunt în pămînt.
Și-alături cu-ale mele mîini,
Lucrînd zile, săptîmini,
Să-mi sap propriul mormînt.

  Poate, cîndva, în veacuri noi,
C-un soare darnic, sfințit de ploi,
Din oasele-mi va răsări,
O floare rară, nemaivăzută,
La fel ca mine, tot tăcută -
Simbol al mele dureri va fi!