Scrisoare din Infern

   Atît de departe, iubito, ești de mine!
Și-un dor nestins arde-n sufletul meu.
În fiecare nopate mă rog la Dumnezeu
Ca ziua revederii mai repede să vină.

  Nici nu știi, ce chinuri trebuie să îndur
În fortăreața morții, fiind nevinovat...
Mișeii vor să mă facă nebun de legat,
Dar nu mă las cu una, cu două, eu îți jur!

  Singur-amintire ce îmi dă puteri
Să uit de greutățile mereu istovitoare,
Este a ta poză - zeiță din prea-naltul cer
Tu pari, radiind de-o fericire mare.

  De multe ori privind-o, în clipa cea mai grea,
Simt ca și cum ai fi prezentă lîngă mine.
O dulce speranță strecori în inima mea,
Că, cîndva, răzbate-voi ușor spre lumină...

Cît de mult-aș vrea să fim iar împreună
În scumpa noastră casă, strînși îmbrătișați!
Ori o noapte-ntreagă spre cerul cel cu lună
Să privim, de-atîta frumusețe încîntați.

  Cîte-odată, dragă, cu ochii stînd închiși,
Visez toată viața noastră fericită -
Cu copii în brațe, grădina cu iriși,
Din plin avînd parte de o bătrînețe liniștită.

  Dar gîndurile negre mintea mea inundă,
Mereu renăscute din realitatea dură.
Cît o să mai poată sufletu-mi s-o-ndure,
Trăind în cămăruța ferecată, scundă?

  Să nu plîngi, iubito, dacă voi muri,
Căci nedespărtiți vom fi în nemurire.
Iar a mea cenușă, pe-a vîntului plutire,
Nedreptatea-mi crudă lumii va vesti!