Suferința

   Sunt înlănțuit sub povara suferinței
Care, precum o umbră, paradisul interior
Întunecîndu-i și purtîndu-i pe calea umilinței,
Ale căror pietre amarnic mă dor.

   Durerea, cu nimeni nu pot a-l împarte -
Toți fug de mine ca de un cimitir.
Și nu îmi rămîne decît să plec departe
Îmbrăcat în haine păcătoase de martir.

   În mine nici o ură nu este ca un semn,
Căci e știut - profetul în țara-i nu-i iubit.
Dar un singur lucru mă face să fiu demn:
O iubire inocentă mereu am dăruit

   Tuturor care mi-au scuipat în obraz,
Conduși fiind, orbește, de conștiința lor
Pe drumul răutății, nu de ieri, de azi...
Trezește-te acuma, preamărit popor!

   Propria suferință m-apasă ca o plagă
Văzînd nedreptatea în juru-mi răsărind.
Dar totuși lupta-voi viața mea întreagă
Ca s-aduc lumină pe acest pămînt.

Anotimpuri interioare

   Sufletul îmi e pustiu
Ca o iarnă rece și timidă.
Imaginea ta se destramă
Precum frunzele singuratice
Mînate de vîntul nepăsător
Al toamnei neîmblînzite.
În gîndurile mele te chem
Mereu, dar știu că e-n zadar -
Ai rămas o închipuire lividă
Ce îmi lasă un gust amar.
Aș vrea să renasc ca o primăvară
Inundată de explozia unei lumini
Jucăușe izvorîtă din labirintul vieții.
Aș vreau să beau  din plin
Paharul încărcat de patimi
Al verii colorată de iubire.
Dar singurătatea își intinde
Tentaculele sale melancolice
Peste lumea mea ce apune
Ca un luceafăr în uitare...

Lordul Nopții

   Lordul Nopții pășește prin lume
Trăgînd după el mantia străveche
Care i-a devenit indispensabilă
Încă de la Începuturi.
În mîna-i dreaptă ține clepsidra
Cu care măsoară calea spre neființă
Al fiecărui nemuritor.
Nici un „Quo Vadis?” ori „Of, Doamne!”
Nu-l înduplecă să se oprească
Din nesfîrșita-i călătorie.
Poate e surd
Sau și-a pus amprenta senilitatea,
Făcîndu-și datoria în mod mecanic,
Spre mulțumirea Marelui Stăpîn.
Și totuși o nouă zi răsare...