Rugă

   Doamne, nu vreau putere, bogății,

Dă-mi înțelepciune și răbdare.

TU, propriile nevoi le știi - 

Doresc să-ndrept a mea purtare.

  TU ești Lumina adevărată

Pentru cei ce-n căutare sînt

Spre desăvîrșirea imaculată

Printre păcate, pe-acest Pămînt.

  Sunt robul Tău, m-aplec smerit

În fața cucerniciei Tale.

Mă simt ca fiul Tău iubit

Ce-Ți cade cu drag în poale.

Ai plecat

   Într-o zi ai plecat iar

Așa cum ai făcut-o de fiecare dată.

Nici acum nu am habar

De ce ai luat decizia neașteptată.

   Lumea s-o cunoști - mi-ai spus cîndva,

Că te simți mai sigură în propria contemplare.

Sau poate altceva te frămînta,

Plecînd, fără regrete, în lumea mare.

   Seara venind tiptil, apusul îl privesc

Și gîndurile mele de bine îți trimit.

Ai plecat. Te iert. Nici măcar nu te urăsc

Dar iubirea mea pentru tine a murit...

Îndemn

Ești o lumină în lume

Și pașii tăi prin viață 

Nu le faci în zadar.

Cerul după tine suspină.

Caută-ți intima chemare,

Ca un rodnic dar.

Nu te-nconjura de suferință - 

O iluzie himerică și amăgitoare

Care nu există...

Contemplează a vieții frumusețe

Și să nu ai niciodată

Inima ta tristă. 

Geamătul

Un geamăt de fluier din lumile apuse,

Un geamăt de jale din inimi străpunse,

Pierdut-am ființe iubite, supuse,

Ce fost-au cîndva, pentru noi, călăuze.

Fluierul cîntă și cîntă în vale,

Cîntă sau plînge a pierdere mare,

Nu mai vedem și nu mai simțim

Prin preajma ființe ce le iubim.

Călcat-au pe iarbă, pășit-au pe flori,

Iubit-au și păsări ce cîntă în zori?

Cine durerea din suflet le știa?

Cine jalea le-o asculta?

Ce jale-au avut și chinuri în suflet?

Cine-i știa la port și la umblet –

Doar Dumnezeu în lumea divină

Le-așteaptă cu flori albe în mînă.