Să protejăm monumentele naturii

Cel mai mare Plop Alb din satul meu de bastina, Semeni, poate si din Moldova. Are ceva regal cînd îl privești...

În singurătate

Iubesc cu ardoare singurătatea.
În mijlocul ei, simt picurii de liniște
Ce se preling de pe tavanul alb
Al odăii în care m-am refugiat.
Departe de vuietul lumii,
Aici, găsesc adevărata pace,
Pe care o absorb cu nesaț,
Ca apa de izvor
După o zi toridă de vară.

Singurătatea e prietenul meu de nădejde,
În care mă regăsesc pe mine însumi
Și gîndurile-mi sunt mai clare,
Ca zborul unei păsări solitare,
Iar timpul se scurge mai domol,
Din lene sau din respect
Pentru fiul rătăcitor al lumii.

Singurătatea e calea inițiatică
De a-l simți pe cel Nevăzut,
Care mă cheamă șoptind
Cu simboluri mistice, neînțelese,
Presărate cu semințele iubirii eterne.

O, dulce singurătate...

Sfîrșit

Sunt bătrîn. Prin venele-mi curg
Fluidele apropiatului amurg.
Pe o cale, făr-ntoarcere, pășesc 
Spre abisul strămoșesc.

Clipele mă urmează neîncetat -
În depărtare clopotele bat.
„Pentru cine oare?” - în sine-mi zic
Și totuși mă scufund în Nimic.

La teatrul lumii nepăsător,
Privesc, ca un biet călător.
Știu, că ceea ce văd și aud
Nu voi lua în adîncul lut.

Poate, rămîne-va numele-mi în lume,
Presărat cu critici sau cu glume.
Dar ce îmi pasă! O viață am trăit
Și voi gusta din cupa Marelui Sfîrșit!